despre amintire

"Amintirile sunt intodeauna frumoase pentru ca intamplarile urate nu merita tinute minte." mi-a spus bunica mea candva. Cred ca de atunci m-am gandit obsesiv la amintiri si uneori din plictiseala alteori din dorinta arzatoare am incercat, fara sa reusesc, sa le clasific in amintiri importante sau mai putin importante.
Cum ne dam seama care conteaza mai mult pentru suflet? Cand putem spune siguri pe noi "a fost cea mai importanta intamplare din viata mea" fara sa parem din afara superficiali? Care e criteriul care sa diferentieze atat de bine sarutul acela fulger din prima iubire, discutia filozofica de la rasarit, malul marii, prima nota buna, prima zi de lucru, prima colega de banca, persoana iubita, noi, cerul , ziua de nastere, implinirea unei dorinte?Amintirile sunt pastrate in jurnale frumos copertate, legate in piele sau incuiate zi de zi cu strictete, in fotografii sau poate in scrisori de dragoste dar cel mai adesea se intiparesc in memoria noastra umana insarcinata sa le pastreze pana la uitare. Ele ne fascineaza, ne nelinistesc sau ne zapacesc dar fac parte dintr-un trecut ce a fost, devenind primii pasi ai unui viitor ce va urma."Azi" se va transforma maine in amintire... Imi amintesc: am inceput sa scriu crezand ca voi afla care este cea mai importanta amintire din viata mea fara sa-mi dau seama ca raspunsul se creionase demult... o intamplare cu adevarat importanta nu este atunci cand o tii minte pur si simplu ci cand iti amintesti ca ai rememorat-o de atatea ori...Si cum sa nu imi amintesc vara anului 2005 de ale sale nopti calde petrecute in ''camera de la linie''...au fost atatea momentele in care mi-am dorit sa uit ,dar am realizat ca nu are rost ,ca de fapt acestea sunt cele mai naive si lipsite de durere amintiri ale adolescentei mele...n-am sa neg ca existat un pic de dezamagire pe care timpul a dat-o uitarii,iar in cutia de amintiri a sufletuluimeu,nu au ramas decat clipele placute...

fluture pe perdea

 

 
Uite-un fluture pe perdea,
Vrea să intre în camera mea,
N-am să-l las, fiindcă am deja
Musafiri destui…
O lumânare aprinsă am,
Şapte stele chiar lângă geam
Şi mai vine la seara mea
Încă cineva!
Peste cer sunt nori ca de fum,
Luna nouă iese acum,
Lucrurile-n ceaţă dispar…
Uite-un fluture pe perdea,
Vrea să intre în camera mea,
N-am să-l las fiindcă am deja
Musafiri destui
Deja…

Alexandru Andrieş

DESPRE ADEVAR...

Mi s-a spus de multe ori ca nu exista adevar. Ca nimeni nu l-a vazut, ca nu-l poate arata nimeni cu degetul. Ca fiecare om isi construieste propriul adevar in functie de informatiile pe care le are, de modul in care a fost crescut, de lucrurile in care crede, de cei din jurul lui. Ca nu se poate si e chiar periculos sa incercam raportarea tuturor lucrurilor la un adevar suprem, pentru ca, nu-i asa, oamenii sunt mult prea mici pentru a-l atinge. Fiecare cu adevarul lui marunt si neinsemnat, dar atat de important atunci cand il opunem adevarului celuilalt. De nezdruncinat, ca si cand ar fi rupt din acel copac al intelepciunii.
Aceiasi oameni care-mi spuneau ca nu exista adevar, tineau cu dintii de parerile lor, de convingerile lor, de senzattile lor. De fapt, ei isi aparau dreptul de a crede in ce vor ei. De a-si apara universul stramt in numele adevarului propriu. Ei nu pledau pentru intelegere ci pentru dreptul de a nu fi contrazisi.
Atunci cand crezi cu tarie in ceva, pentru ca ai nevoie sa crezi, transformi totul in adevarul tau. Viata ta se muleaza pe acest adevar. Toate lucrurile, oamenii, ideile intra in universul tau doar dupa ce au trecut prin acest sablon, devenit Adevarul. Si-l aperi cu disperare pentru ca nu vrei ca universul tau sa se clatine. N-ai putere sa o iei de la capat. Nu te gandesti niciodata ca cel de langa tine are un univers construit pe baza unui adevar, poate, exact opus celui pe baza caruia respiri si iubesti tu.
Atunci cand intalnesti un om care e capabil sa-si sustina adevarul mai puternic decat tine, atunci cand argumentele lui si rezultatele modului in care crede sunt superioare reusitelor tale, atunci cand simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare, apelezi la sintagama atat de preferata de cei slabi: nu exista adevar absolut.
Pentru ca, daca ar exista, cine l-ar detine ? Ce om ar fi capabil sa descifreze secretele universului ? Si cum l-am recunoaste ? Cum as putea accepta ca el e mai bun decat mine ? Mai demn sa detina acest adevar si mai capabil sa-l impartaseasca celorlalti.
Cat din ceea ce cunoastem e adevarat ? Cum se face ca lucrurile despre care avem senzatia ca stim atatea se dovedesc false ? De ce adevarurile noastre se schimba atat de des ? Oare acesta nu e un indicator al capacitatii noastre de a “descoperi” adevaruri ? Oare nu cumva periodica noastra cautare a adevarurilor care sa justifice noile noastre scari de valori, care sa explice ceea ce ni se-ntampla, care sa ne faca universul din nou acceptabil ar trebui sa ne dezvaluie tocmai fragilitatea unelrtelor cu care decidem ce e adevar si ce nu ?
Acest “nu exista adevar” implica un alt pericol. Acela al deductiei logice ca nici minciuna nu exista. Daca fiecare actioneza in baza propriului adevar, ramane la latitudinea noastra sa stabilim ce e minciuna si ce nu. Modelam realitatea in functie de ceea ce credem noi ca merita sa stea in categoria adevaruri sau in cea de minciuni. Suntem astfel feriti de reprosuri. Ne autojustificam pentru a nu simti sentimentul de vinovatie. Pentru ca, cel mai important e ceea ce crezi tu despre tine. Pentru ca e vorba de adevarul tau. Pentru ca, pentru a face fata celorlalti, trebuie sa fi sigur pe tine. Si asta se face cel mai simplu atunci cand lucrurile sunt impartite in alb si negru, atunci cand lumea ta nu e ravasita mereu de cautarea cine stie carui adevar asa-zis absolut, pe care nu l-a vazut nimeni niciodata. Esti sigur atunci cand oamenii se impart in cei care-ti impartasesc adevarul si in cei care impartasesc o minciuna. Pe acestia din urma esti gata sa-i urci pe ruguri si sa-i arzi intru dreptul omului de a detine adevar propriu. Al tau.
Falsificarea adevarului inseamna minciuna. Dar, oare, falsificarea minciunii inseamna adevar ?
Atunci cand nu exista adevar si, in consecinta, nu exista nici minciuna, ce inteles mai are cuvantul “incredere” ? De ce oare raporturile dintre oameni par sa se bazeze atat de mult pe un element lipsit de substanta ? In ce mod am putea sa ne sincronizam adevarurile pentru a se naste acel sentiment pe care-l doresc atatia ? Nu cumva avem incredere numai in cei ce par sa creada in aceleasi adevaruri ca si noi ? Oare nu cumva increderea e doar reflexia propriilor convingeri ? De ce ne doare atat de mult cand cineva “ne inseala increderea” ? Daca aceasta incredere n-a fost decat manifestarea dorintei noastre de a ne simti alaturi de cineva cu care sa impartasim acelasi adevar ? Oare nu suntem mai indurerati de faptul ca am inclus in adevarul nostru cealalta persoana, am asociat credintei increderea ? Oare asta nu arunca o umbra de indoiala asupra adevarului nostru ? Cine a mintit ? Celalalt sau te-ai mintit singur ?
Avem nevoie de adevar. Avem nevoie sa credem in noi si in ceilalti. Nu putem trai fara sa avem sentimentul ca impartasim cu ceilalti un adevar.
Si asta se intampla mult mai usor atunci cand nu-ti pui prea multe intrebari legate de valabilitatea adevarului tau. Dar la fel de usor se farama. Si lasa in loc o mare durere. Odata trecuta, iti fabrici la repezeala un alt adevar. Pentru ca, nu-i asa, nu exista adevar absolut. Cealalta varianta, a incapacitatii noastre de a ajunge la el, este de neacceptat!

de victor hugo

 CLARO DE LUNA

Era clara la luna y jugaba en el agua.
La ventana ya libre está abierta a la brisa,
la sultana se asoma y a lo lejos el mar
al romper borda en plata los islotes negruzcos.

De sus dedos se escapa la vibrante guitarra.
Oye un ruido apagado que despierta los ecos.
żUna nave turquesa que procede de Cos,
con sus tártaros remos por el griego archipiélago?

żO son cuervos marinos descendiendo hasta el agua,
que resbala en sus alas al volar como perlas?
żEs un djinn que en los aires silba con voz aguda
y que al mar precipita las más altas almenas?

żQuién así turba el agua cerca del gran serrallo?
Ni es el cuervo marino, ni las olas mecidas,
ni las piedras del muro, ni el batir cadencioso
de una nave que avanza por el mar con sus remos.

Son tan sólo unos sacos, dentro se oyen sollozos.
Si sondearan el mar, dentro de ellos veríase
como formas humanas que se agitan convulsas.
Era clara la luna y jugaba en el agua.

(versiunea in spaniola)

  Clair de lune

La lune était sereine et jouait sur les flots. -
La fenętre enfin libre est ouverte ŕ la brise,
La sultane regarde, et la mer qui se brise,
Lŕ-bas, d'un flot d'argent brode les noirs îlots.

De ses doigts en vibrant s'échappe la guitare.
Elle écoute... Un bruit sourd frappe les sourds échos.
Est-ce un lourd vaisseau turc qui vient des eaux de Cos,
Battant l'archipel grec de sa rame tartare ?

Sont-ce des cormorans qui plongent tour ŕ tour,
Et coupent l'eau, qui roule en perles sur leur aile ?
Est-ce un djinn qui lŕ-haut siffle d'une voix gręle,
Et jette dans la mer les créneaux de la tour ?

Qui trouble ainsi les flots prčs du sérail des femmes ?
Ni le noir cormoran, sur la vague bercé,
Ni les pierres du mur, ni le bruit cadencé
Du lourd vaisseau, rampant sur l'onde avec des rames.

Ce sont des sacs pesants, d'oů partent des sanglots.
On verrait, en sondant la mer qui les promčne,
Se mouvoir dans leurs flancs comme une forme humaine...
La lune était sereine et jouait sur les flots.


(versiunea in franceza)



Clar de lună

Era senină luna şi se juca pe valuri
Fereastra-i larg deschisă la briza nopţii-adânci,
Privea sultana marea cum se izbea de stânci
Cu fir de-argint tivindu-şi cernitele ei maluri.

Vibrând, deodată-i scapă din mâini a sa ghitară.
Ascultă ... Vagi ecouri de zgomot somnoros.
Despică, grea, o navă turcească dinspre Cos
Arhipelagu-elenic cu vâsla ei tătară?

Sunt cormoranii sprinteni, ce rând pe rând se-afundă
Şi se stropesc pe aripi cu perle străvezii?
Ori duhul rău e care, cu şuiere zglobii,
Crenelele cetăţii în mare le scufundă?

Dar cine-agită valul aproape de harem ?
Nu-i cormoranul negru, de ape alintat,
Nici pietrele din ziduri, nici zvonul cadenţat
Al vasului ce trece cu vâslele-i ce gem.

Sunt saci greoi din care suspine vin spre maluri
Şi ai vedea, cătându-i, în marea călătoare,
Că-nchid în ei o formă umană, mişcătoare ...
Era senină luna şi se juca pe valuri.


(versiunea in romana)

Melancholia

Où vont tous ces enfants dont pas un seul ne rit ?
Ces doux êtres pensifs, que la fièvre maigrit ?
Ces filles de huit ans qu'on voit cheminer seules ?
Ils s'en vont travailler quinze heures sous des meules ;
Ils vont, de l'aube au soir, faire éternellement
Dans la même prison le même mouvement.
Accroupis sous les dents d'une machine sombre,
Monstre hideux qui mâche on ne sait quoi sans l'ombre,
Innocents dans un bagne, anges dans un enfer,
Ils travaillent. Tout est d'airain, tout est de fer.
Jamais on ne s'arrêt et jamais on ne joue.
Aussi quelle pâleur ! la cendre est sur leur joue.
Il fait à peine jour, ils sont déjà bien las.
Ils ne comprennent rien à leur destin, hélas !
Ils semblent dire à Dieu : "Petits comme nous sommes,
"Notre père, voyez ce que nous font les hommes !"
Ô servitude infâme imposée à l'enfant !
Rachitisme ! travail dont le souffle étouffant
Défait ce qu'a fait Dieu ; qui tue, oeuvre insensée,
La beauté sur les fronts, dans les coeurs la pensée,
Et qui ferait - c'est là son fruit le plus certain -
D'Apollon un bossu, de Voltaire un crétin !
Travail mauvais qui prend l'âge tendre en sa serre,
Qui produit la richesse en créant la misère,
Qui se sert d'un enfant ainsi que d'un outil !
Progrès dont on demande : "Où va-t-il ? que veut-il ?"
Qui brise la jeunesse en fleur ! qui donne, en somme,
Une âme à la machine et la retire à l'homme !
Que ce travail, haï des mères, soit maudit !
Maudit comme le vice où l'on s'abâtardit,
Maudit comme l'opprobre et comme le balsphème !
Ô Dieu ! qu'il soit maudit au nom du travail même,
Au nom du vrai travail, saint, fécond, généreux,
Qui fait le peuple libre et qui rend l'homme heureux !

VICTOR HUGO

Melancolie...



" Saruta-mi ochii grei de-atata plans,

Doar sarutarea ta ar fi in stare ...

Sa stinga focul greu ce i-a cuprins

Sa-i umple de caldura si de soare..."

Este asa de trist afara...Chiar si primul ghiocel iesit de sub zapada sa vesteasca primavara sta zgribulit...Astazi in stropii de ploaie ce se preling pe geamuri ,am zarit timpul si clipele ,ce au trecut cu pasi grabiti pe langa mine...Radeau ca nu mai pot sa le aduc inapoi...Am vrut candva sa calc timpul in picioare.Am realizat apoi ca el ne calca cu fiecare clipa scursa..M-am intrebat de mii de ori cum arata fericirea.Dar de ce nu m-a intrebat nimeni oare de cate ori am alungat-o fara sa stiu: Cand a intrat un fluturas in casa ,l-am dat afara...Cand o raza de soare a vrut sa-mi lumineze sufletul i-am inchis fereastra...Cand un strop de ploaie a vrut sa-mi mangaie fata l-am sters cu batista...Cand picioarele mele au vrut sa se odihneasca in iarba verde si cruda ,am plecat mai departe...Acum ce rost mai are intrebarea...Am avut-o de atatea ori in fata...


(sursa:internet)

DESPRE JUSTITIE...

Blamata de unii, elogiata de altii, creditata cu încredere de cei care pasesc pentru prima data în salile de instanta, justitia ramâne "Marea Doamna" sau "Doamna de Fier" pentru cei care cauta dreptatea.
Spuneam odata ca dreptatea este crezul meu. Si astazi pledez pentru aceasta. Însa, asa cum adevarul este relativ sau absolut si dreptatea poate fi relativa sau absoluta...

APORIA TRISTETII ...

Atât în calitatea de sentiment "empiric" al vieţii, cât şi în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristeţea are o configuraţie aporetică, ceea ce înseamnă că în ambele ipostaze ea coincide cu o situaţie afectivă conflictuală. Tristeţea este o formă specifică a luptelor dintre contrarii. Fără îndoială, individul care se instalează în tristeţe ca într-un fel de concluzie afectivă a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimţi niciodată nevoia de a teoretiza pe marginea ei şi de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund şi mai general. El nu va defini niciodată tristeţea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetică, o va percepe, deci, ca o contradicţie afectivă internă, ca o insatisfacţie afectivă, ca o indispoziţie sufletească, o va percepe aşadar, ca o expresie a neîmplinirii vieţii sale sufleteşti. Omul (obişnuit), care se întristează, se întristează pentru că este contrariat în aspiraţia lui spre fericire. Tristeţea lui (tristeţea lui "empirică") decurge din faptul că, în elanul său spre fericire, el întâmpină opoziţia unei forţe exterioare. Din această tensiune şi luptă între contrarii nu rezultă neapărat un vid sufletesc, un "neant" psihic. Dacă nu va cunoaşte ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominată de sentimentul tristeţii "empirice" va cunoaşte, totuşi, variatul registru al regretelor şi, pentru o anumită perioadă de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism şi se va lăsa pătrunsă de perfidia otrăvită a oboselii psihice. Tristeţea filozofică este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflecţiei, al meditaţiei, al raţiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualizăm, îl raţionalizăm, îi atribuim un sens explicit. Deci, există două feluri de tristeţe: tristeţea iraţională sau prefilozofică şi tristeţea filozofică. Lor le corespund două forme specifice ale autocunoaşterii: una dintre ele este "abstractă" şi imprecisă, cealaltă este "concretă" şi exactă. Autocunoaşterea abstractă ne indică faptul că sentimentul tristeţii este un sentiment totalizator al vieţii subiective, dar ea nu descifrează cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedează ca şi cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, această formă a autocunoaşterii nu se referă în termeni expliciţi la conţinutul aporetic al sentimentului iraţional al vieţii. Autocunoaşterea concretă, însă, dezvăluie cauzele pentru care tristeţea poate deveni sentimentul concluziv al trăirii subiective în întregul ei, circumstanţă care îi permite, totodată, să treacă la explicitarea aporiei consubstanţiale tristeţii şi la definirea ei corectă. Fără îndoială, autocunoaşterea concretă este precedată de autocunoaşterea abstractă. Cu alte cuvinte, reflecţia filozofică asupra tristeţii pleacă de la constatarea că în urma impactului cu existenţa apare în conştiinţa omului o primă formă de "indispoziţie", o primă formă de nefericire - tristeţea iraţională - şi se motivează prin dorinţa de a revela cauza acestei "indispoziţii", a acestei "nefericiri", a acestei "tristeţi". Ea ne dezvăluie faptul că tristeţea "originară" decurge din neîmplinirea aspiraţiei originare spre fericire, aspiraţie prezentă, într-o modalitate implicită, în sufletul fiecărui individ. Dar misiunea ei nu se opreşte aici. Meditaţia filozofică trece dincolo de această explicaţie oarecum tautologică, pentru a căuta cauzele mai concrete ale sentimentului de tristeţe. Ea parvine la întrebarea: de ce năzuinţa de a fi fericit în sensul absolut al cuvântului este ceva ce nu se împlineşte niciodată? Î n cursul investigaţiei care urmăreşte să dea răspunsul la întrebare şi să descopere adevărul, apare, însă, un fenomen straniu: tristeţea însăşi evoluează, devenind mai profundă şi mai complexă, devenind o tristeţe "filozofică".

Aceasta echivalează cu a spune că degajând cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, în ultimă instanţă, decât sentimentul tristeţii, noi ajungem să transformăm tristeţea iraţională în tristeţe autoreflexivă, deci într-un sentiment conştient de motivaţiile ce-l determină să se constituie în pura lui specificitate - ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte - şi care se percepe pe sine ca sentiment având un astfel de conţinut. Tristeţea autoreflexivă este tristeţea devenită conştientă de propria ei structură aporetică şi, prin urmare, de propria ei "idee", de propriul ei sens logic şi care îşi dă seama că aceste autodezvăluiri au fost făcute posibile de un alt şir de autorevelaţii ale conştiinţei - de autorevelaţiile care au deconspirat "fiinţa" subiectivităţii ca fiind de natură aporetică. Prin intermediul introspecţiei (autoobservării), individul poate ajunge să-şi însuşească ideea că propria lui subiectivitate este formată dintr-o constelaţie de aporii: existenţa şi neantul,...

Ecou de romanţă

S-a dus albastrul cer senin

Şi primăvara s-a sfârşit

Te-am aşteptat în lung suspin,

Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,

S-a dus, şi câmpu-i veştejit

Te-am aşteptat pe lângă tei,

Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,

Frunzişul tot e răvăşit

Plângând, pe drumuri, te-am chemat,

Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,

De mine-atunci nu vei mai şti

Nu mai veni, e prea târziu,

Nu mai veni!

G.Bacovia

in cautarea fericirii

Eu sunt minunea lumii,spunea ieri trandafirul.

Cine-ar avea curajul sa-mi faca vreo durere

Cânta privighetoarea si repeta zefirul:
O zi de fericire un an de lacrimi cere."

(Omar Khayyãm)

… Astfel de cuvinte rostea acum mai bine de 1000 de ani, filosoful, matematicianul si poetul Omar Khayyãm. Si avea dreptate… Sau poate nu… Cine poate sti? Ani de-a rândul, fericirea a reprezentat o problema de studiu a filozofiei. Si la ce concluzie s-a ajuns dupa atâta amar de timp? Ce este fericirea?Exista mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este conceputa ca o idee foarte înalta, un ideal îndepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobândi; adevarata fericire nu ar fi posibila în timpul acestei vieti. Unul din marii întelepti ai Antichitatii, Solon, considera ca nimeni nu este fericit cât timp traieste, caci oricând se pot abate asupra lui nenorocirile. Si este adevarat ca fericirile sunt atât de aproape de nenorociri si tot atât de adevarat este si faptul ca pentru a-si pleda cauza, fericirea trebuie sa închida în spatele unei cortine întunecate suferintele care ne fac viata grea; dar daca nu am suferi, nu am putea fi fericiti, pentru ca necunoscând durerea, cum am putea afirma ca stim ce este bucuria?… Daca ne "eliberam" de toate conditiile durerii sufletesti, pentru a nu mai suferi, ce bine ne-am facut? Un desert fara fântâni este mai blând pentru cei ce s-au ratacit si mor de sete? Nu. Iluzia Fetei Morgana îi arde si pe ei la fel ca pe orice alt calator ce pribegeste prin acele locuri atât de neprimitoare.
Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu întelegea ca era de neatins, ci, mai degraba ca noi nu suntem în masura sa judecam ce ar trebui sa faca oricare om ca sa fie fericit. Reteta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele considera ca a fi fericit înseamna a avea prieteni, a fi sanatos, a fi apreciat si stimat; altele sunt fericite stiindu-se iubite de cineva sau numai stiind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira acelasi aer. Exista oameni care îsi "fabrica" un paradis numai al lor în care sa se simta fericiti. Dar ce s-ar întâmpla daca acest paradis ar exista undeva pe Pamânt?
La începuturile lumii a existat. Si ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru ca omul nu este facut sa locuiasca în paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decât sa tinda catre absolut, catre perfectiune, purtându-si povara de a sti ca, în aceasta viata, nu va ajunge niciodata acolo.Honoré de Balzac spunea ca "Fericirea are nenorocirea sa para ceva absolut". Si eu cred ca fericirea se poate atinge cu mâna. Pentru ca exista conceptii despre fericire care o considera o stare sufleteasca de bucurie nemarginita, de exaltare, de împacare, de beatitudine. Si atunci putem considera ca ea se afla la picioarele noastre ca o floare de câmp; nu trebuie decât sa ne aplecam ca sa o culegem. Dar cum ea este înconjurata de multe alte flori, ne înselam asupra parfumului, asupra culorii si întindem prea departe mâinile.
Sunt multe momente de fericire în viata omului. Am putea asemana fericirea cu niste gingase balonase de sapun; si fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave si se sparg înca înainte de a-si fi luat zborul. Viata noastra este însa plina de astfel de balonase. Nu trebuie decât sa le pastram cu grija, în cufarul tainic al subconstientului si sa ne gândim ca si dupa o mare durere, vine o mare bucurie. Exista un permanent echilibru între cele doua. Unii spun ca nenorocirile sunt mari si gratuite, numai fericirile sunt scurte si costisitoare.A fi fericit înseamna dupa unii, a iubi. Si într-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa aceea.
Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atâta timp cât cel care iubeste nu confunda dragostea cu delirul devastator al posesiei, care, în ultima instanta aduce suferintele cele mai cumplite. Caci, împotriva opiniei comune atâtor oameni, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul de proprietate care este contrarul dragostei. Exista persoane care spun ca fericirea este o floare rara. Si asa este. Dar nu pentru ca ea ar fi unica în lume, ci pentru ca depinde de fiecare din noi cum stie s-o culeaga. Florile cele mai scumpe nu sunt acelea cumparate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie sa te apleci ca sa le culegi.Conceptii despre fericire ne spun ca a obtine ceea ce ne dorim înseamna sa fim fericiti. Si sa presupunem ca cineva reuseste sa obtina ceea ce cu greu a încercat. Si acum este fericit? Se prea poate. Dar se poate si sa nu fie. Si atunci unde e fericirea? Ea a constat în stradania de a obtine.
Conceptiile despre fericire se deosebesc prin rostul pe care îl atribuim celorlalti în dobândirea propriei fericiri. Într-una din piesele sale de teatru, Jean Paul Sartre folosea o expresie socanta: "infernul sunt ceilalti", si, desigur, fiecare din noi poate fi la rându-i "celalalt". Cum putem sa gasim fericirea într-o lume în care realizarea propriilor dorinte depinde de ceea ce doresc si fac semenii nostri? De multe ori, dorintele a doi oameni intra în conflict si ca urmare, fiecare încearca sa împiedice realizarea dorintei celuilalt. Nimeni nu renunta fara sa lupte la fericire. Concluzia filozofiei a fost ca nu exista fericire solidara.Dar nu trebuie ignorat faptul ca ai nevoie de ceilalti pentru a fi fericit. Un organism care este desprins de prezent moare; la fel si un om desprins de societate, de semeni, se poate pierde pe sine, asa cum a patit si Iona, personajul lui Marin Sorescu, care de atâta singuratate, si-a pierdut pâna si ecoul.Si pâna la urma, unde putem gasi fericirea? Noi presupunem ca aceasta cautare are sens si nu este "vânare de vânt". Sigmund Freud proclama intangibilitatea fericirii: întreaga noastra viata, argumenteaza el, sta sub semnul principiului placerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne procura decât placere de scurta durata; de aceea, fericirea - ca stare permanenta ori ca idea, atins - nu este posibila.Dar Epictet vine sa contrazica acest lucru. El spune ca omul fericit este acela care traieste în armonie cu lucrurile sau îsi accepta în întregime destinul.Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar ca ea este ceea ce percepe si ce simte fiecare. Ea este una din marile întrebari ale umanitatii si va mai ramâne înca unul din misterele existentei noastre:
" Sunt clipe când îmi pare ca tot ce-a trebuitSa aflu despre lume, de mult am deslusit.Dar stelele ma mustra tacut din patru zari:"N-ai dezlegat nici una din marile - ntrebari." "

„Mai întâi a fost Cuvântul”

„Mai întâi a fost Cuvântul” – iată supremaţia lui. Şi a omului. Pentru că dintre toate vieţuitoarele, doar el a fost învrednicit să îl stăpânească şi să îl folosească.
„Şi Cuvântul s-a făcut trup”. De atunci zace acolo, înăuntrul trupului, în acea parte căreia îi spunem suflet, depozitat în comori ascunse de semnificaţii ce se cer descoperite, scoase la iveală şi împărtăşite.
Povestea este lungă. A civilizaţiei umane. Dar cred că la început, omul a întins mâna, a mângâiat şi a rostit cuvântul „iubire”; şi-a privit copilul în lumina Soarelui, a zâmbit şi a rostit cuvântul „bucurie”; s-a despărţit de cei dragi, a plâns şi a rostit cuvântul „durere”.
Cât timp i-a trebuit să afle că el, cuvântul, clădeşte şi distruge, răneşte şi alină, că poate fi „arcuş pe strună, ori biciul care fulgeră şi tună?” Vreme de ceva secole, omul a învăţat să-l folosească drept purtător de semnificaţii interioare sau exterioare lui, să transmită cu ajutorul lui mesaje, informaţii, să obţină efecte. Când nu i-a ajuns cuvântul, a privit în jur şi a împrumutat din natură culoarea, sunetul, mişcarea, forma, cu ajutorul cărora i-a întregit înţelesul. Şi toate astea, pentru a da şi celorlalţi ceva din el, pentru a spune ceva despre el, pentru a crea şi întreţine legături umane, pentru satisfacerea nevoilor afective. Căci într-o lume normală şi în mod firesc, noi ne dorim să câştigăm preţuirea semenilor noştri, să împărtăşim cu ei gândurile şi simţirile noastre, să oferim celorlalţi, dar şi nouă înşine, o imagine pozitivă despre propria persoană, dăruind celor din jur ceea ce credem că avem mai bun în noi.
Şi iată-ne ajunşi în era comunicării, când acest proces a devenit o artă, ba chiar o stiinţă. El este obiect de studiu în facultăţi de profil, unde cursanţii învaţă cum să străbată mai uşor şi mai repede calea de la minte la inimă, de la inimă la minte şi de ce nu de la inimă la inimă. Cât despre mijloacele de comunicare, ele au învins timpul şi spaţiul. Telefonia mobilă şi poşta electronică înseamnă comunicare oricând, oriunde şi cu oricine.
Cu toate acestea cuvântul nu-şi pierde valoarea. Rămâne unitatea structurală a comunicării, mesager al lumii noastre interioare, punte înspre şi dinspre ceilalţi. E nevoie doar de disponibilitate spre receptare de semnificaţii şi mesaje. Se întâmplă însă ca acelaşi cuvânt să creeze efecte diferite nu numai de la individ la individ, putând avea atâtea nuanţe câţi cititori sunt, ci şi asupra aceluiaşi individ. Uneori trece pe lângă tine fără să-ţi spună ceva, alteori îţi pare că-l auzi pentru prima dată, sau că înseamnă mult mai mult decât până atunci. El are puterea cu care îl investim noi, fiind expresia bogăţiei sau sărăciei dinăuntrul nostru. Poate de aceea se spune că pe om îl cunoşti cum deschide gura şi rosteşte primul cuvânt.

Odată, cineva a scris la sfârşitul unui mesaj formula de încheiere „cu bucurii”. După care a urmat semnătura. Legătura se înfiripa cu timiditate, era la început. Moment în care formulele de sfârşit de abordare sună mai protocolar. Se spune „cu stimă”, „cu preţuire”, sau, în cel mai bun caz, „cu gânduri bune”. De ce să scrie însă cineva „cu bucurii”, cuiva pe care nu-l văzuse niciodată şi abia aflase că există? M-am gândit la cuvintele lui Mihai Şora, care spune: „Pentru mine, întâlnirea cu celălalt este o mare bucurie. Am această disponibilitate pentru întâlnire oricând...” Un spirit larg, deschis, cald, în preajma căruia cad toate graniţele şi obstacolele comunicării umane. Să fi fost vorba despre asta?
M-am gândit la semnificaţia bucuriei, acea trăire intensă, profundă, ce-ţi dă sentimentul deplinătăţii. Cine nu ştie însă cum e cu bucuria asta? Vine greu şi pleacă repede, lăsând în urmă starea de normalitate în care nu se mai întâmplă nimic. O priveam cu neîncredere şi cu un surâs în colţul gurii.
Totuşi cele două cuvinte de încheiere aveau un efect deosebit, o rezonanţă ciudată, ca o promisiune. Cuvântul „bucurie” căpăta înţelesuri parcă neştiute şi mă întrebam dacă cel ce îl folosea nu deţinea cumva secretul producerii ei. Adevărul era că în spatele lui puteai intui un om cu amândouă mâinile întinse, cu uşa larg deschisă. Sunt aproape sigură că nu eram nici prima, nici singura persoană căreia îi fuseseră adresate. Nu ştiu însă dacă şi asupra altora avuseseră un impact asemănător. Mie mi se părea că cineva bine cunoscut pe care nu-l mai văzusem de mult se oprise la uşa mea cu un sac plin de bucurii.
Pe nesimţite bucuria a devenit un laitmotiv, umplând mesajele în ambele sensuri cu variaţiuni pe această temă: realizări mai mari, mai mici, întâmplări mărunte, obişnuite – bucuriile de fiecare zi la care nu luasem seama până atunci, trăiri, sentimente, atitudini, implicare şi ajutor.
Multă bucurie poate aduce omul omului prin cuvânt! Dacă aş fi fost Beethoven poate aş fi compus încă o „Odă a bucuriei”. Dar nu eram. Am început însă, fără să-mi dau seama, să scriu formula magică şi la sfârşitul altor corespondenţe. Nu la toate. După cum simţeam omul de la celălalt capăt, semnam „cu bucurii”. Doar se ştie că bucuria, ca şi fericirea, trebuie împărtăşită. Când am primit înapoi primul mesaj încheiat în acelaşi mod, „cu bucurii”, am tresărit. Mi-am amintit de scenariul unui film despre lanţurile umane în care cineva lansase ideea ca cel căruia i s-a făcut un bine, obligatoriu să găsească pe altul în nevoie şi să dea mai departe binele primit. În filmul respectiv, acea poveste se transformase într- un fenomen de masă.
Poate că eu, trăind mult timp în universul copiilor şi citind atâtea poveşti, ajunsesem să cred în ele. Dar ce rău ar fi în asta? Şi poveştile au rostul lor. Oare faptul că vechii greci se salutau cu imperativul „bucură-te!” o fi tot o poveste?

PUTEREA CUVANTULUI

In fiecare zi, o persoana normala rosteste in medie cam 25.000 de cuvinte. Intr-un singur an, asta inseamna, puse laolalta, peste o suta de carti a cate 500 de pagini. Dar cat la suta din aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util sau frumos? Cate din aceste o suta de carti ar fi pline de barfe, nimicuri, injuraturi, minciuni, exagerari, vorbe grele? Ce titluri ar avea aceste carti? Si in cate pagini am putea inghesui acele cuvinte care au adus bucurie, au construit, au mangaiat, au vindecat ori au creat?
Limbajul omenesc intre dar si blestem
Fiecare lucru are un nume. Exista si lucruri nenumite, fie ca nu e bine sa le dam un nume al lor si le chemam pe ocolite, fie ca, pur si simplu, nu avem putinta sa le gasim o denumire. Caci limbajul omenesc, pe cat de minunat este, dandu-ne aripi sa ne pictam lumea in cuvinte fel si chip, pe atat este uneori de hain. Adevarata comunicare intre oameni este de la suflet la suflet, iar vorbele adesea nu fac decat sa incurce, sa ne lase neputinciosi in fata lucrurilor de negrait pe care uneori le intrevedem pe sub pleoapa inimii si am vrea sa le strigam tuturor, dar nu avem cuvinte. Omul este singurul care poate comunica prin cuvinte. Ce alt dar mai minunat decat cuvantul a primit omul de la Dumnezeu? Cum ar fi fost lumea noastra fara poezie sau fara soapte? Cum ne-am fi putut impartasi bucuriile si transmite cunoasterea si experientele? Este acesta un dar, cu siguranta, caci vindeca suflete si creeaza lumi, dar este uneori si un blestem. Caci cuvintele adesea sunt tradatoare, duplicitare, insuficiente sau inutile. Le chemam, dar ele fug tocmai atunci cand avem mai mare nevoie de ele, lasandu-ne singuri si neintelesi in clipele cele mai adanci ale vietii: "nu stiu cum sa-ti spun...", "n-am cuvinte...". Astazi, mai mult ca oricand, cuvintele nu mai au intelesul si puterea pe care le aveau odinioara. Orice cuvant, prin simpla lui rostire, reprezinta un act magic, pe care noi nu-l mai pricepem. Fiecare cuvant reprezinta o invocatie, o declansare a fortei stramosesti a lucrului pe care il numeste. Cuvantul creeaza. Nu este o metafora. Cuvintele creeaza lumi. De aceea nu e bine sa cobim, caci invocand lucrul rau, il ajutam sa se infaptuiasca. De aceea, nu e bine sa fim pesimisti, caci atragem asupra noastra necazuri. De aceea, daca spunem prea des despre noi ca suntem neputinciosi ori nevrednici, chemam la noi neputinta si nevrednicia. Si de aceea cei care, in fiecare dimineata, isi spun "voi reusi", pana la urma reusesc.
Cuvantul poate distruge
Ce-ar fi sa facem un simplu exercitiu intr-o zi, in care sa tragem o linie pentru fiecare vorba urata si pentru fiecare cuvant negativ pe care l-am spus, iar pe o alta coloana, sa ne oprim si sa notam cate un plus pentru fiecare cuvant bun (si sincer) rostit? La sfarsitul zilei, cand am privi cele doua coloane, multi ne-am ingrozi: aceasta este oglinda noastra!Este foarte important sa nu vorbim de rau. Ipohondrii, cei ce mereu se lauda cu bolile lor imaginare, ajung sa aiba aceste boli. Cei ce injura des raspandesc in jur vibratii negative, care ii afecteaza in primul rand pe ei insisi si le alimenteaza agresivitatea. Parintii care isi cearta mereu copiii si le reproseaza ca nu sunt buni de nimic, ca nu vor reusi in viata, vor fi principalii vinovati daca se va intampla ceea ce le-au prezis fara voie copiilor. Nu e asa greu sa renuntam la cuvintele aspre, la insulte, la barfe si la minciuni. Trebuie doar sa fim tot timpul constienti de raul pe care il facem, si celorlalti dar si noua, rostind astfel de cuvinte.Am vrea ca lumea in care traim sa fie mai buna si asteptam mereu de la altii sa faca ceva: de la cei pe care i-am ales, de la cei mai bogati, de la cei mai puternici sau mai luminati. Dar lumea se schimba in primul rand atunci cand o schimbam noi, atunci cand fiecare dintre noi se simte direct raspunzator pentru soarta sa, fara sa dea vina pe altii - pe guvern, pe destin, pe familie. Lumea se schimba incepand cu o vorba buna. Ce s-ar intampla daca timp de o luna de zile am spune numai lucruri frumoase, corecte, adevarate? Mai intai cei din jurul nostru ne-ar privi ciudat. Apoi, poate unii se vor indeparta de noi, iar altii se vor molipsi. E adevarat, de multe ori adevarul raneste. Dar minciuna, mai ales cand devine obisnuinta - acea minciuna nevinovata zilnica - ne macina in interior fara sa stim si face rau si celuilalt. La fel si vorbele urate sau fara rost, care sapa in noi in fiecare zi, si ne trezim intr-o zi bolnavi fara sa stim cum ne-am imbolnavit ori obositi si deprimati.
Asa se naruie lumea in care traim, de la lucrurile marunte de zi cu zi, de la vorbele care si-au pierdut sfintenia. Ce e de facut? Sa evitam minciuna, sub toate formele ei - fie ca e vorba de omiterea adevarului, fie ca e vorba de falsificarea lui. Sa evitam calomnia, prin care ii vorbim de rau pe altii si le producem neajunsuri. Sa evitam discutiile inutile, frivole, barfele. Si sa nu rostim cuvinte urate, aspre, jignitoare. In schimb sa incurajam si sa mangaiem de cate ori avem ocazia, sa laudam cand este cazul si sa avem curajul sa criticam atunci cand este nevoie, sa aducem lumina si pace prin vorbele noastre, sa ne rugam, sa multumim si sa iertam. Cu timpul vom vedea ca si sanatatea noastra va fi tot mai buna. Dar nu e de ajuns sa rostim vorbe bune. Conteaza si ce se afla in spatele cuvintelor. Trebuie sa fim sinceri si sa cautam mereu adevarul, caci o vorba buna rostita cu fatarnicie este tot o minciuna.Cuvantul poate distruge. Unele cuvinte au provocat razboaie, moarte, nenorocire. Dar si o simpla vorba spusa cu rautate poate strica cuiva ziua, asa cum un blestem poate nimici o viata de om. Nu e departe de blestem nici presa negativa de astazi, care ne imbolnaveste zilnic cu cuvinte precum "crima", "viol", "batai", "razboaie", "conflicte", "accidente", "moarte". Aceste cuvinte, auzite atat de des, patrund pe nesimtite in straturile cele mai adanci ale fiintei noastre, ne tulbura echilibrul si distrug linistea din jurul nostru. Poate nici nu ar fi trebuit pomenite aici.Deci este la fel de important sa nu ascultam cuvinte de rau. Intotdeauna se va gasi un coleg sau o vecina care sa ne tina la curent cu ce se vorbeste de rau despre noi: cum a ras cutare pentru ca eram imbracati mai modest, cum colegul de serviciu ne-a criticat pe la spate proiectul, cum vecina de la trei ne barfeste de cate ori avem musafiri. Sa nu plecam urechea. Nu conteaza ce spun ceilalti. Conteaza sa avem sufletul impacat ca am vorbit si actionat corect. Vorbele rele, fie ca le rostim noi, fie ca sunt despre noi si le punem la suflet, distrug ceea ce am cladit. Pe primele sa le evitam, pe celelalte sa le ignoram. Sa nu plecam urechea nici cand se vorbeste de rau despre altii. E ca si cum noi insine l-am vorbi de rau pe acela. Si, cel mai important, sa nu plecam urechea la relele lumii. De cand e lumea asta, mereu au existat crime, razboaie si accidente. Dar intotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decat cele rele. Presa de astazi le selecteaza insa aproape numai pe cele rele. La ce ne foloseste asta? La nimic. Ne otravim sufletele si alungam lumina din noi. Nu vom vedea niciodata o stire la televizor prin care sa ni se anunte ca au inflorit teii. Sa cautam cuvintele bune, iar daca sunt rare si nu prea dam de ele, cel putin sa ne astupam urechile la cele rele.

Puterea creatoare a cuvantului

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvantul. Cuvantul este creator. Dumnezeu a creat lumea si lucrurile din ea prin rostirea numelor. Si omul a fost creat cu aceasta putere. Noi am uitat de mult acest lucru, dar stramosii nostri stiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru ca spiritele puteau sa se materializeze prin simpla pronuntare a numelui lor. Si tot de aceea rugaciunea vindeca, aduce lumina. Dar mai mult decat atat, orice cuvant rostit poate crea o realitate, depinde insa ce se afla in spatele cuvantului: cata credinta si cata iubire. O simpla urare de drum bun adresata cuiva cu tot sufletul il poate feri pe calator de rele precum un talisman. Aceleasi cuvinte rostite la repezeala, cu gandul in alta parte, ori din politete, fara ca in realitate sa-i dorim tot binele celui de care ne despartim, sunt o mica insulta. O urare sincera de succes la examen sau pur si simplul salutul zilnic de "o zi buna" sau de "Doamne-ajuta" pot face minuni. O soapta dulce poate aduce un ocean de fericire. O vorba buna spusa din inima poate aduce echilibrul in sufletul unui om sau in jurul lui. Ce ne costa sa o rostim? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie.Vorba buna intotdeauna este ziditoare. Dar nu e de-ajuns sa stim cum sa vorbim. Trebuie sa stim si cand. Sa stim sa-l ascultam pe celalalt valoreaza adesea mai mult decat o vorba buna. Tacerea da valoare cuvintelor. Sa nu incercam binele cu de-a sila, cand celalalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care sa-l asculte. Tacerea si ascultarea ii dau celuilalt incredere, curaj si linistire. Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informatii, chiar daca nici ei si nici noi nu stim acest lucru. Daca nu-i ascultam cu atentie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care il au si putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultand, ii ajutam pe ceilalti sa ne aduca cuvantul cel bun, ascultandu-i ne vine inspiratia sau o idee salvatoare.Traim intr-o lume ce s-a departat mult de radacinile ei spirituale, in care fie vorbim foarte mult fara sa spunem nimic, mai mult din teama de a tacea - caci tacerea ne obliga sa ne intalnim cu noi insine - fie stam in fata televizorului ori a calculatorului si nu mai deschidem gura ore sau zile in sir. Cuvantul este privit doar ca un instrument de comunicare, o insiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. Am uitat ca cuvantul vindeca sau ucide, creeaza ori distruge si am uitat ca noi suntem cei ce purtam asupra noastra in fiece clipa aceasta teribila arma, acest minunat talisman. Ne lasam coplesiti de depresie, stres, suparari si atatea boli care provin din acestea, cand vindecarea este la indemana noastra: doar prin puterea cuvantului ,rostind zilnic vorbe frumoase pline de iubire si adevar

              DROGURILE -TARAMUL UNEI ILUZII

Tot mai fregvent ,tinerii ori adultii ,femei ori barbati,saraci ori bogati,doresc sa faca totul pentru ca ,desi aceeasi,in coordonatele generale,sa fie altfel,sa fie altul,alta.Este lesne de intales,ca in acest context se apeleaza la droguri care intradevar ,pot schimba dspozitia ,ne pot face pentru un scurt timp ''seducatori'',putini stiu cat sunt de periculoase ,cat sunt de nocive pentru organismsi care 
intro perioada ce nu poate fi anticipata cu exactitate,drogurile,ajung sa ne marginalizeze ,sa ne 
excluda din viata sociala.
 Sub influenta drogurilor ,consumatorilor li se pare ca au o capacitate de munca mai mare ,ca au o creativitate mai evidenta ,ca au performante semnificative,ca le dispar angoasele,se instaleaza un calm aparent in care relatiile cu familia ori prietenii se amelioreaza ,dar toate sunt doar iluzii care se transforma rapid in cosmar.
De fapt :CE  ESTE DROGUL ?-substanta care poate produce o stare de dispozitie fizica si/sau psihica si care poate genera o toxicomanie indiferent de tipul substantei in cauza.
 STUPEFIANTELE:sunt substante (de cele mai multe ori medicamentoase)
care inhiba centrii nervosi provocand o stare de inertie fizica si psihica si care,utilizate mult timp,duc la obijnuinta si la necesitatea unor doze crescande.
PRODUSELE HALUCINOASE:sunt acelea substante sau medicamente ce provoaca tulburari psihice sub stapanirea carora cineva are convingerea ca  percepe un obiect sau un fenomen ,fara ca acesta sa existe in realitate si carepot afecta toate simturile.
A SE DROGA inseamna a administra sau a lua stupefiante,dar termenual a capatato semnificatie noua,fiind mai ales utilizat pentru a exprima consumarea de substante toxice ori stupefiante in cantitati excesive.
TOXICOMANIA:este intoxicatia cronica voluntara care duce la pierderea libertatii de a se abtine de la o anumita intensitate.
TOXICOMANUL:este persoana care consuma in mod regulat droguri ,pentru a obtine o stare de o anumita intensitate.
DEPENDENTA DE DROGURI:reprezinta comportamentul care conduce la utilizarea obligatorie a drogului caracterizata prin necesitatea stringenta de a consuma drogul.Aceasta stare presupune trei componente distincte si independente:
*dependenta pshihica caracterizata printr-o dorinta imperioasa si irezistibila de a continua consumul pentru inlaturarea disconfortului pshihc;
*dependenta fizica ceea ce presupune o stare pshiologica alterata produsa de o administrare repetata a drogului pentru a preveni sevrajul;
*toleranta care se traduce printr-o rezistenta sporita la efectele drogurilor,ceea ce necesita utilizarea unor doze din ce in ce mai mari pentru a obtine efectele observate la doza initiala.
EFECTELE DROGURILOR depind de :doza absorbita ,modul de administrare ,persoana care consuma,experientele anterioare ,mediul in care se consuma drogul.
drogurile pot produce confuzie sau halucinatie ,pot provoca stari emotive necontrolate sau alte deregari mentale.In functie de substanta utilizata pot aparea urmatoarele semne caracteristice:somnolenta,apatie,lipsa concentrarii,scaderea inteligentei,pierderi de memorie,delir,lipsa interesului pentru scoala,prieteni,familie.
CATEVA DIN CELE MAI DES INTALNITE MOTIVE PENTRU CATE UN TANAR AJUNGE SA CONSUME DROGURI  SUNT:
*se iveste posibilitatea si tinerii pur si simplu incearca
*consumul de droguri poate fi vazut ca un lucru pentru care ai nevoie de curaj,este nevoia adolescentului de a brava.
*se mai consuma pentru a scapa de problemele zilnice
si lista poate continua...

 SA SPUI NU!-sa poti sa spui NU DROGURILOR
 Poate fi foarte dificil sa-i convingi pe altii si mai usor pe tine.
Daca cineva care va propune un drog este un coleg ,este greu sa il refuzi,sa-l deceptionezi,dar trebuie sa fi clar si categoric spunand ''nu insista!''
Nu incercati consumul de droguri ,intrucat veti devenii in mod sigur dependenti de ele .
Nu acceptati intrarea in reteaua traficantilor de droguri,oricate avantaje  ati obtine,ganditi-va la implicatiile finale ale afacerilor cu driguri precum si la durerea si suferinta provocata celor dragi voua.
VA URMA ....partea a II-a

   IUBIREA ESTE ARMA...
 
Iubirea este arma ce m-a darmat
Si totusi pentru ea m-am sacrificat
Iubeam nespus de mult printul din poveste
Dar el a disparut ,fara nici o veste.

De-atunci am plans s-am suferit
In amintirea celui pe care l-am iubit
Si cand,in sfarsit de el am uitat
Inima mea,din nou s-a amorezat

Sunt prizoniera iubirii ce ti-o port
Sa te iubesc mai mult nu pot
Caci,te iubesc la infinit
Gratie tie,din nou am zambit;

Iubirea este arma ce ma inalta
Si care ma ajuta sa fac un pas in fata
Iubirea va fi arma ce ma va ucide
Daca intr-o zi ,pe tine te voi pierde...

12mai2006

   IN MEMORIAM ...TATA-NICU

Acum e greu sa intru pe poarta.
Sa gasesc doar cainii ce latra
Privesc in jur si totu-i schimbat
Curtea,casa,locul tau preferat...

Unde esti TATA-NICOLAE???
De ce nu stai pe patul din odaie...?

N-ai fost bunicul perfect
Dar am invatat incet
Sa te-apreciez,sa te iubesc
Si mereu de tine-mi amintesc.

Nu m-ai invatat poezioare
Nici povesti cu printi si vrajitoare
Nu m-ai sarutat de noapre-buna
N-am stat nicicand la o gluma,

Totusi te-a apreciat
Pentru mine,mult ai insemnat!

N-ai fost alaturi de mine
Nici la rau si nici la bine
Nu ai vazut cum am crescut
Cum timpul pe lang-amandoi a trecut.

Credeai ca esti nemuritor
Ai fost mereu un invingator
Si-n ciuda celor ,de care m-ai lipsit
In felul tau,sigur m-ai iubit.

Nu vedeai dincolo de-al tau orgoliu
Si astazi port ,in suflet doliu
In amintirea celui ce ai fost
Un om mare ,un colonel falos.

Ai plecat de mic in lume
Si ti-a fost respectat al tau nume
Erai dur si serios
S-acum ai ramas misterios

Niciodata n-ai lacrimat
Ai fost ,omul,de neinlaturat
Ai fost-esti-si vei fi mereu
                BUNICUL MEU

N-ai stiut sa ma rasfeti
Dar ,prin fapte ai reusit sa ma-nveti
Sa fiu mandra ca-s a ta nepoata
Regret ca nu mai putem fii cu totii laolalta

Acum ,nu-mi ramane decat sa te iubesc
Si de cine ai fost,sa-mi amintesc!...

                            In amintirea ta ,MAMA,
Poate era nevoie de un inger printre nori,
Dar in urma ta au ramas doar lacrimi de dor
Poate nu am fost asa cum ai sperat
Insa nu voi intelege niciodata de ce ai plecat.
Te-as ruga sa revii,sa-ti mai vad privirea
Dar stiu ca-i imposibil,mi-a ramas doar amintirea
As vrea sa sti Te voi Iubii Mereu
Chipul tau frumos va ramane vesnic in sufletul meu
O parte din inima mea a murit
In clipa in care am aflat ca ne-ai parasit
Ma rog la Dumnezeu,ma rog la Cer,
Sa-mi de-a puterea sa mai sper
Sa sper ca intr-o buna zi
Ne vom reintalnii,
S-atunci bunica mea sa ma iubesti
Sa ma alinti ,asa cum ai facut-o-ntotdeauna;


(yre)

Copilaria

Copilaria-i o raza de soare,
E primul si cel din urma cuvant.
E tesuta-n aur si-n margaritare.
Copilaria-i o adiere de vant.

Copilaria-i un zambet, un vis, e veselie
E pasarea ce-aluneca-n zare
Si-un gand pribeag de-o vesnicie.
Copilaria-i o suava floare.

Copilaria nu trebuie rapita,
Caci e primul nostru cuvant.
Si o comoara prea greu gasita...

...Copilaria -i o adiere de vant...

(sursa :INTERNET)

 copilaria ...un basm fara sfarsit


Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit pe deplin... Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat...

Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia si exuberanţa copilăriei dispar. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă, avem gusturi, pretenţii rafinate... Nu mai credem în magie, nu mai credem in Moş Crăciun şi in sacul său plin cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai extraordinari părinţi din lumea asta... Nu mai iubim cu detaşare si pasiune, nu mai roşim atunci când greşim, numai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată.

Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi. Ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor nostre prejudecăţi şi autolimitări. Ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnic nişte copii.

Tărâmul magic al copilăriei mele se concretizează în comuna Galicea Mare, undeva prin judeţul Dolj. Se concretizează in ligheanul cu gogoşi calde, arămii şi pufoase pe care bunica ni le pregătea cu noaptea în cap spre a fi proaspete şi apetisante pe când ne trezeam noi - nepoţii ei dragi - în zori de zi. Copilăria mea se regăseşte în poala bunicului, care ne făurea fluiere din salcie, frumos meşteşugite şi încondeiate, spre a cânta dimineţile prin păduri de fag şi plop, în nostalgica căutare a "împărăţiei tinereţii fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte".

Aşa a fost copilăria mea. Frumoasă, sinceră şi luminoasă. Am crescut sub învăţăturile bunicilor şi părinţilor, am crescut într-o lume în care jocurile pe calculator nu existau, dar pierdem ore în şir in fata blocului jucandu-ma cu prietenele mele de atunci...acum niciuna dintre ele nu mai este,au plecat in cautarea unei 
lumi mai bune,dincolo de limes-ul patriei noastre.
Aşa a fost copilăria mea. Cu respect faţă de dascălii care ne-au pus pentru prima dată creionul în mâna, făra a alerga cu rolele pe holurile şcolii, fără a avea telefon mobil în buzunarul de la jeanşi şi a mesteca fără ruşine gumă în faţa profesorilor.

Aşa a fost copilăria mea şi Doamne, tare îmi mai este dor de ea.

Copii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spaţii închise, limitate aproape tot timpul, în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile din apropiereCopiii de azi treaiesc intr-o lume virtuala dominată de monştrii imaginari, filme de groază, muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă nici o coarda a sufletului lor, cercei sfredeliţi şi împlântaţi în cele mai ciudate părţi ale corpului.
Este de datoria noastră să le povestim că se poate si altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puţin confortabil şi automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumenzeu. Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezam cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi...
Copii de ieri, maturii de azi au pierdut un crâmpei din propira lor poveste, din propria lor copilărie. Au ratat povestea berzei ce a îndrăznit să înfrunte viscolul, a lupului mincinos, a şoricelului poznaş ce a pornit în expediţie prin ogradă, a balonului fermecat ce credea că poate zbura pînă la soare... şi a multe alte întâmplări cu tâlc, cu vers şi rimă, cu dragoste şi poezie, cu zâmbet de om bun şi lucire de înţelepciune la colţul ochiului...sau poate nu le-au pierdut,ar fi intradevar imposibil,dar sunt atatia cei ce nu si le mai amintesc ..,

Vom ajunge la o vârstă la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleştar, spre a le putea vorbi nepoţilor noştri despre o copilărie cum n-a mai fost:

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului...
Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."


(inspirata)

Copilarie

As vrea sa raman copil
Pentru totdeauna!
As vrea sa ma joc ,
Sa alerg desculta,
Sa construiesc castele de nisip ,
Si sa prind fluturi
Sa-mi pun cirese la urechi
Si sa fiu alintata.
Daca s-ar putea ,
As ridica ruga Lui Dumnezeu
Sa ramana mama mama,
Tata tata
Si sa nu devina bunic.bunica.
Si eu ,
Printesa lor iubita
Ce pacat ca nu se poate
Ca eu sa fiu copil mereu!
Legea firii este ca toti copiii
Sa devina parinti de copii
Si sa retraiasca copilaria
Cu ochi si suflet de parinti
(sursa:INTERNET)

''TOTUL SE SCHIMBA ,AFARA DE NEVOIA NOASTRA DE COPILARIE''-M.R.

Copilaria,este acea perioada din viata fiecaruia despre care ,noi toti ne amintim cu drag si placere.
Jocurile,cantecele si povestile ce ne marcheaza copilaria sunt sursele noastre in care ,ne regasim modelele de viata si eroii.
Povestile clasice,dar si cele contemporane,ne fac sa ne simtim eroi,sa luam acest spirit de invingatori cu noi ,intreaga viata.
Tot aici ,gasim reale exemple in care putem diferentia adevarul de minciuna si binele de rau.
Sufletul ramane mereu tanar si copilaria este ,dincolo de prima epoca a vietii,o stare de spirit ce ramane neschimbata pe parcursul vietii.Avem nevoie de ''copilarie'' asa cum avem nevoie de apa sau aer ,si asta deoarece fara aceasta spiritual ,nu puteam avea o viata normala;lipsa starii de ''copilarie'' si a micilor bucurii aferente copilariei ,a fericirii ce o gasim in lucrurile simple ma face sa cred ca intradevar ''totul se schimba ,afara de nevoia noastra
 de copilarie''

AI APARUT

Ai aparut de nicaieri...

imi amintesc ca fiind ieri,

a fost ceva ce m-a cutremurat

intaia oara cand m-ai imbratisat.

Ai aparut in viata mea

cand nimic nu ma interesa,

si doar alaturi de tine

m-am cunoscut pe mine...

Ai aparut neinvitat

si toata viata mi-ai invadat

acum nu mai pot rezista

fara sa te pot vedea.

Ai aparut ca o minune

cand nu-mi gaseam locul in lume

si cand nu mi-am imaginat

inima mea ai castigat...

Ai aparut,nu mai pleca!

te rog ramai in viata mea.,

ramai ,te rog ,si nu ma mintii,

pleaca!daca nu ma poti iubii..

PE LANGA PLOPII FARA SOT...

Pe lânga plopii fara sot

Adesea am trecut;

Ma cunosteau vecinii totii –

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tau ce stralucea

Privii atât de des;

O lume toata-ntelegea –

Tu nu m-ai înteles.

De câte ori am asteptat

O soapta de raspuns!

O zi din viata sa-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O ora sa fi fost amici,
Sa ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici,

O ora, si sa mor.

Dându-mi din ochiul tau senin

O raza dinadins,

In calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trait în veci de veci

Si rânduri de vieti,

Cu ale tale brate reci

Inmarmureai maret,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce strabat

Din timpurile vechi.

Caci te iubeam cu ochi pagâni

Si plini de suferinti,

Ce mi-i lasara din batrâni

Parintii din parinti.

Azi nici macar îmi pare rau

Ca trec cu mult mai rar,

Ca cu tristeta capul tau

Se-ntoarce în zadar,

Caci azi le semeni tuturor

La umblet si la port,

Si te privesc nepasator

C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia sa te cuprinzi

De acel farmec stânt,

Si noaptea candela s-aprinzi

Iubirii pe pamânt.

(1883, 28 august / 9 septembrie MIHAI EMINESCU)

''intre caractere si intelegente n-ar trebui sa existe alegere.Inteligente se gasesc foarte adesea,caracterul ,foarte rar."

As fi vrut...

As fi vrut

As fi vrut sa-ti scriu dragul meu

Insa neindemanatice mainile mele

Preferau sa te stranga-n brate decat...sa-ti scrie;

As fi vrut

As fi vrut sa-ti vorbesc dragul meu

Insa neindemanatice buzele mele

Preferau sa te sarute in loc...sa-ti vorbeasca

As fi vrut

Te-as fi vrut dragul meu

Insa neindemanatica cum sunt

Am preferat sa...te iubesc

IUBINDU-TE...

iubindu-te mi-am petrecut

o vacanta din trecut

iubindu-te am suferit

cum nici dujmanilor nu le-am dorit

iubindu-te in noapte adormeam

si-n totdeauna te visam

iubindu-te in zori ma trezeam

si-ntotdeauna te strigam

era in vag caci tu nu apareai

poate de mine nici nu-ti aminteai

iubindu-te am reusit

momente grele-am depasit

si dac-as sti ca vei ajunge

vreodata-n brate a ma strange...

...sa ma iubesti,am sa-mi petrec...

viata-ntreaga,IUBINDU-TE FARA REGRET

(visam si eu odata la o iubire imposibila...eram copil,ce sa fac,cu totii trecem prin asta)

NOSTALGII DE PRIMAVARA…

Cu totii ne dorim sa avem parte de o viata de printi sau de printese,insa adesea se intampla sa nu fim tocmai fericitii protagonisti din filmul propriei vietii...si cu toate ca cei ce ma stiu nu isi imagineaza ca eu pot avea momente de nostalgii se pare ca acesta este unul din acelea, in care -fara vointa mea- se oglindesc in memorie multe momente nu tocmai incantatoare.
Privesc in urma si nu imi pot stapani lacrimile ,stiu ca este inutil sa intreb la nesfarsit ''DE CE?'' ,asa ca nu imi ramane decat sa ma prefac ca imi accept destinul si totodata sa cred si sa ma incred in acesta.
Nu pot nega ca acest ''DE CE?'' mi-a fost prezent mult timp in minte ,dar o data cu trecerea vremii am invatat sa ''...nu strivesc corola de minuni...'' :(
Si cum sa nu ma cuprinda aceasta stare de nostalgie,tocmai acum in plina primavara si in apropierea sarbatorilor Pascale ,offf Dumnezeule cate amintiri te pot invalui daca te lasi purtat in valurile trecutului…dar cum sa nu fac asta daca tocmai am revenit dupa o lunga plimbare cu fetele pe ‘’aleea brebeneilor’’si tocmai zarii primii fluturi zburdand printre ramurile arborilor inmuguriti. Imi intorc privirea in juru-mi si nu ma satur sa privesc frumusetea primaverii …dar GATA in acest moment ultima lacrima mi-a inghetat si momentul meu de slabiciune a trecut asa ca daca aceste ganduri imi sunt citite de cei ce nu le sunt tocmai simpatica nu va bucurati ,iar pentru cei ce ma cunosc fara machiaj nu ma sunati… :)sunt bine a fost doar o clipita in care m-am lasat rascolita de amintiri,dar le-am inchis din nou in cel mai ascuns colt al sufletului meu…

INVATA SA SPUI NU

Atunci cand viata pe tine,

Catre drog te va-ndrepta

Sa te gandesti un pic mai bine,

Dar te rog...nu accepta ;

Nu accepta sa te cuprinda

Gandul de a incerca

Iar pentru a brava de pilda,

Spre drog nu alerga.

Nu accepta acee sfaturi,

Cum ca drogul te va-nalta

Catre pace s-idealuri

Asta,nu se va-ntampla.

I-am auzit pe multi vorbind

Zicand ca drogu-i labirint
Odata ce in el pasesti

Intoarcerea n-o mai gasesti.

(aceste versuri au fost scrise pe cand eram in cls.a IV-a)

OARE..."E BINE SA INVETI CHIAR SI DE LA DUJMANI" ?

Pornind de la o alta zicatoare bine-zisa din batrani ,ce sustine ca"nimeni nu se naste invatat"aprob cu ardoare vorbele lui Ovidiu,asadar cu totii avem de invatat pe parcursul vietii.chiar si de la dujmani.
Aceste aspecte,care pot fi invatate de la cei care ce nu ne sunt tocmai apropiati se pot "clasifica"in parti negative si pozitive.Amintindu-ne de inteleptul adagiu ce ne indruma sa "invatam din greselile celorlelti" intreb si raspund totodata de ce nu putem invata chiar si din greselile dujmanilor.Independent de asta,dujmanii nostri se afla printre noi,sunt oameni cu bune si cu rele ,cu defecte si calitati,pe care le putem eproba sau nega,pe care le recunoastem ori nu.
Atunci cand obiectivitatea din noi nu se lasa invinsa de subiectivitate ,putem invata si ne putem insusii din lucrurile bune pe care le fac cei cu care ne aflam in dispute,sau putem incerca sa ne descotosim de greselile si actiunile urate pe care le observam la acestia si le recunoastem la noi.

Am pornit de la o zicatoare in dorinta de a raspunde la o alta ,iar pe parcursul randurilor,au mai curs in urma alte cateva vorbe intelepte,asa ca sfarsesc printr-o alta adresand o retorica ,de ce sa nu invatam si de la dujmani daca "omul cat traieste invata" ?...

Mi-e dor...
Mi-e dor sa cred in inocenta
Ma tem de-atata violenta
Mi-e dor sa cred in priviri naive
Ma tem de cei ce cred ca iubirea se vinde

Mi-e dor de vremurile trecute
Au fost mii si mii de clipe placute
Mi-e dor de zilele calde de iarna
Azi e atat de frig in plina vara,

Mi-e dor de tine ,de mine,de noi,
De momentele petrecute in doi...
Mi-e dor de mine copil inocent
Asi vrea sa-mi smulg masca asta de-un cent

Mi-e dor sa plang ,sa rad ,sa fac ceea ce simt,
Azi nu-mi ramane decat sa ma mint
Mi-e dor sa am incredere in cei ce ma-nconjoara ,
Sa am siguranta ca...sufletul n-o sa ma doara...